Mucenicii din temnițe Archives

Mic jurnal al unei convertiri – Ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor

Alexandru Teodorescu (+17 noiembrie 1962), cunoscut mai ales cu pseudonimul literar de Sandu Tudor sau după intrarea în viața monahală drept Ieroschimonahul Daniil de la Rarău, este o figură marcantă nu doar în cadrul spiritualității carpatice, ci și în cadrul intelectualității românești.

Înainte de convertire

Viața lui este demnă de un roman apoteotic. Fiind nu doar un om bogat, ci chiar putred de bogat, cu sute de hectare de pământ, două blocuri uriașe în buricul Bucureștiului interbelic. În același timp, acesta era și un intelectual ce tăvălea pe orișicine prin cunoștințele pe care le deținea, efort al citirii la propriu a câtorva biblioteci întregi. Se impunea prin geniul său intelectual în timpul discuțiilor cu cei ce îi erau potrivnici în idei; era un prieten al oamenilor din înaltă societate (miniștri, intelectuali, militari etc.). Era obișnuit cu un lux exuberant și gusta din tot ceea ce lumea aceasta ar putea oferi, fiind un mare „cuceritor” în rândul aristocratelor din „micul Paris”, ajunge la un moment dat să dorească o excursie de câteva zile în Sfântul Munte Athos, de unde va veni și prefacerea interioară…

Convertirea

Plecarea spre Athos nu venea dintr-un impuls de a cunoaște anumite taine, ci mai mult din dorința de senzațional, izvorâtă din curiozitatea ziaristului ahtiat după aceasta, acest lucru după ce în epocă apăruseră v unele articole ale unei franțuzoaice care descria excursia ei în travesti prin Muntele Athos , defăimând astfel călugării de acolo. Așa ajunge și Sandu Tudor în Muntele Athos, coborând în portul Dafnes, îmbrăcat ca orice turist pe plaja unei mări oarecare, dorind să cuprindă senzaționalul într-un articol fulminant. Doar că aici întâlnește un călugăr român „vagabond” pe nume Averchie care îi spune dacă dorește să cunoască taina Sfântului Munte să poarte pantaloni lungi și să-și lase barbă, să meargă după el din mănăstire în mănăstire și să facă ceea ce face el. Astfel s-a dus vorba prin mănăstiri că există în Sfântul Munte un monah cu un însoțitor foarte evlavios și astfel ușile monahilor îmbunătățiți se deschideau, iar cele trei zile s-au transformat în 3 luni timp în care Sandu Tudor s-a dedat la crâncene dialoguri cu monahii athoniți, unde a aflat despre rugăciunea inimii, lucruri despre care bibliotecile pe care le citise lui nu îi spuseseră nimic. La plecare gândul lui a fost de a se face monah în momentul ajungerii în țară.

Desigur acest fapt nu s-a întâmplat imediat și lunile au trecut, iar în timpul unui zbor cu propriul avion deasupra Bucureștiului, acesta se defectează și în acel picaj rapid – unde moartea era inevitabilă – promite din nou că se va face monah dacă Dumnezeu îl va scăpa. Avionul se face praf în impactul cu solul, el nu pățește nimic, iar din momentul în care iese dintre fiare pleacă țintă și se oprește în poarta mănăstirii Antim.

De aici Sandu Tudor devine o furtună de monah, plin de har, ce aduna în jurul său ca un magnet pe toți. Toți cei care l-au cunoscut au rămas profund marcați de personalitatea acestui „îndrăgostit de frumusețile cele duhovnicești”.

Trece la cele veșnice într-o hrubă a Aiudului și este aruncat în Râpa Robilor pentru a uita istoria de el, dar el rămâne în istorie ca flacăra ce-a ars desăvârșit în cadrul Rugului Aprins de la Antim, fiind unul dintre inițiatorii Mișcării „Rugului Aprins” și cel care a alcătuit frumosul și adâncul Imn Acatist al „Rugului nemistuit”.

Veșnică lui pomenire din neam în neam!

Articol redactat de Ovidiu Comanac, masterand al Facultății de Teologie Ortodoxă „Dumitru Stăniloae” din Iași.

Gheorghe Jimboiu (20 octombrie 1921 – 27 mai 1963) – rugătorul inimii

Cea mai frumoasă figură de la Târgu-Ocna, după Valeriu, a fost Gheorghe [Jimboiu]. Simt că nu am date suficiente pentru a contura acest portret. Venea din Oltenia. Fiu al unei văduve cu mici posibilităţi materiale dar mare la suflet, care s-a chinuit toată viaţa ca să-şi ţină unicul copil în şcoli. Prima oară Gheorghe a intrat în puşcărie în 1941, apoi s-a eliberat şi a revenit în 1949.

La început s-a distins atât prin ţinuta lui demnă, cât şi prin strădaniile sale sufleteşti. Se ruga mult, cerceta cărţile sfinte şi adâncea problematica creştină. Deşi modest, personalitatea lui se impunea de la sine. Era tăcut dar punctul lui de vedere avea mare greutate. Părea un mistic prin excelenţă dar se dovedise deopotrivă dinamic şi bun organizator. Spiritul său de sacrificiu nu avea margini. Ştia să fie prieten şi deschidea uşor inimile oamenilor. Mulţi căutau să şi-l apropie.

După ce s-a eliberat a intrat la facultate şi s-a impus cu autoritate atât printre colegi cât şi printre profesori. Când lua cuvântul la seminarii era ascultat cu luare-aminte. Profesorul Victor Jinga şi-l făcuse amic. Era apropiatul şi altor profesori. Unul dintre ei studiase francmasoneria şi l-a introdus în tainele ei. Marxismul îl descifrase singur, mai bine şi mai cutezător decât profesorii care tindeau în perioada aceea spre compromisuri de conştiinţă.

În anii 1944-1949 Gheorghe conducea studenţimea din Braşov. Se pregăteau de luptă contra comuniştilor. La primul val de arestări din 1948 a scăpat vigilenţei Securităţii. Erau vremuri tulburi. Mulţi tineri au luat atunci drumul munţilor, constituindu-se în grupuri de partizani. Viaţa în munţi era grea. Ţara era înfierbântată şi gata să se răstoarne dar avea nevoie de ajutor din afară, care însă nu a venit. De multe ori eroismul românilor a fost zidul de apărare al Europei, când împotriva barbarilor, când împotriva turcilor şi acum venise rândul ruşilor. Eram însă sub ocupaţie rusească şi fără sprijin militar. Nu era de conceput o acţiune contrarevoluţionară. Fără a avea nici o ieşire, românii au fost arestaţi în valuri. Întemniţarea lor a anihilat orice rezistenţă în popor şi astfel s-a putut construi socialismul. Continue reading Gheorghe Jimboiu (20 octombrie 1921 – 27 mai 1963) – rugătorul inimii

Radu Gyr: Apostol al secolului XX

Radu (Demetrescu) Gyr (2 martie 1905 – 29 aprilie 1975), întemnițat mai bine de 20 de ani în diferite închisori, se înscrie în rândul românilor care au intrat în veşnicie prin mărturia dată pentru credinţa în Hristos şi înnoirea spirituală a Neamului prin asumarea Evangheliei ca mod de viaţă şi de gândire.

Purtător al unui spirit aristocratic venit parcă din vremurile de mult apuse, când elitele îşi asumau ideea de jertfă creştină prin sacrificiul personal, sobrietate şi ascetism, Radu Gyr întrupează atât imaginea cavalerului creştin medieval, cât şi a sfântului bizantin.

Om de o nobleţe aparte, cu o înrâurire duhovnicească asupra mai multor generaţii de tineri şi-a asumat Crezul de a face o Românie curată, orientată în procesul ei de transformare a cadrului social-politic şi spiritual către Dumnezeu. Condamnat de către autorităţile statului român, străine de ethosul românesc şi de legătura cu Biserica şi Neamul, ca unitate spirituală a tuturor celor vii şi adormiţi, a devenit un adevărat erou și apostol. Erou prin neclintirea în credința în Hristos, iar apostol prin sârguința de a propovădui nerenunțarea la vis. Continue reading Radu Gyr: Apostol al secolului XX