Sfinții Chiril și Metodie se bucură de o mare evlavie din partea popoarelor slave, fiind considerați Apostolii acestora pentru contribuția pe care au adus-o atât în plan spiritual, cât și cultural. Cei doi au adus „lumina cunoașterii” creștine între popoarele slave, oferindu-le acestora un alfabet propriu, prin care se puteau exprima conform particularităților lor lingvistice, dar și traducându-le o parte din scrierile sfinte. Aceste evenimente se petreceau în secolul al IX-lea d.Hr., în vremea marilor imperii. În urma intervenției celor doi, slavii au cunoscut o evoluție extraordinară culturală și religioasă, impunându-se în Europa ca o nouă mare putere unitară. Având în vedere impactul major pe care acești ani i-au avut în dezvoltarea și definirea poporului slav, această perioadă a fost numită „epoca chiril-metodiană”[1].
De-a lungul timpului au apărut numeroase cecetări și lucrări despre parcursul celor doi călugări, despre motivația lor și, mai ales, despre crearea alfabetului slav. Preocuparea aceasta vine din uimirea pe care lucrarea lor monumentală o provoacă, prin măiestria și nivelul de înțelepciune și cunoaștere pe care o asemenea activitate îl presupune. Chiril și Metodie sunt subiecte de studiu din multiple puncte de vedere: religios, prin acțiunile misionare pe care cei doi le-au intreprins în Hazaria, Moravia Mare, Panonia și Roma, lingvistic, Chiril alcătuind alfabetul slav, conferind astfel o primă formă limbii slave și cultural-politic, prin intervențiile pe care aceștia le-au avut cu diverși conducători ai vremii.
Constantin (Chiril fiind numele primit după tunderea acestuia în monahism) și Metodie s-au născut într-o familie bogată, în Salonic, un oraș de pe teritoriul Imperiului Bizantin, dar înconjurat de localități vorbitoare de limba slavă. Se apreciază că anul nașterii lui Constantin ar fi 826 sau 827, iar al lui Metodie 815.
„…a fost în cetatea Tesalonicului un bărbat bogat și de bun neam numit Leon, sutaș fiind și având de soție pe Maria. Ei au avut de feciori pe acești doi luminători ai țărilor slavonești și ai lumii întregi, pe Metodie și pe Chiril.”[2]
Încă din copilărie predilecția celor doi frați către religiozitate și cultură a fost evidentă. Având posibiltăți financiare și cum în acele vremuri nu existau școli în sensul pe care îl cunoaștem noi astăzi, ei au luat cursuri cu cei mai buni profesori în casele acestora. Deși erau în grupuri de elevi, ei s-au remarcat ca inteligență, ajungând să fie solicitați de profesori să îi învețe ei pe colegii lor. Existând o diferență de vârstă între cei doi, parcursul împreună al celor doi a fost întrerupt, Metodie intrând în serviciul militar, iar Constantin rămânând să își cntinue studiile. Ei se bucurau de un mare respect și o apreciere deosebită din partea tuturor celor cu care intrau în contact, datorită aleselor maniere și a înțelepciunii de care dădeau dovadă, în ciuda vârstei lor fragede. Iar pentru acest lucru avem mărturia biografului lui Metodie, „din cea mai fragedă tinerețe el era iubit de către oamenii e vază care-l cinsteau stând de vorbă cu el, până când însuși împăratul a ajuns să afle despre mintea sa pătrunzătoare și l-a însărcinat să cârmuiască ahontia (provincia) slavilor. (…) Astfel avea să învețe toate obiceiurile slavilor și să se deprindă treptat cu ei.”[3] După zece ani petrecuți în această funcție, Metodie se va retrage din lumea laică, în muntele Olimp unde se va călugări.
Vestea despre aleasa educație a tânărului Constantin, a ajuns până la unul dintre apropiații împăratului, marele Logothet al Dumurilor, care l-a invitat să își continue studiile la Constantinopol chiar împreună cu împăratul. Aici, Constantin a deprins importante cunștințe de gramatică, geometrie, filozofie, retorică, aritmetică, astronomie, muzică și altele ce i-au asigurat definirea intelectuală. Șederea sa la Constantinopol i-a fost extrem de benefică nu numai din punct de vedere cultural, ci și social. În această perioadă cunoscând și împrietenindu-se cu mai marii Imperiului Bizantin și chiar cu împăratul. La finalizarea acestor studii, pentru performanțele și înțelepciunea de care a dat dovadă Constantin, el a fost supranumit „Filozoful”.[4] După absolvirea studiilor, lui Constantin i s-au oferit mai multe poziții în adinistrația imperială, însă pentru nici una dintre acestea nu a simțit atracție, astfel încât nu a stat mult timp în acele posturi. Devenise profesor de filozofie când, într-o conjunctură politic-religioasă, a ajuns să fie chemat pentru a participa la o căltorie cu caracter misionar și diplomatic. El a fost trimis în Califatul Arab împreună cu o echipă de diplomați bizantini pentru a restabili legăturile cu arabii, care încălcaseră o condiție a acordului dintre cele două puteri. În tmpul acestei călătorii, Costantin s-a făcut remarcat pentru lămurirea dogmei Sfintei Treimi arabilor. În acele momente, Constantin a stabilit că asta este ceea ce îl pasionează și ceea ce vrea să facă mai departe.
Totuși, nu după mult timp de la aceste evenimente, Constantin se retrage în liniște, în apropierea Muntelui Olimp, unde fartele său, Metodie, era monah. Însă, perioada de liniște a celor doi nu va îndelungată, întrucât între anii 858 și 856[5], ambii sunt solicitați spre a participa într-o misiune diplomatică în țara hazarilor. Hanul hazarilor a cerut sfatului Imperiului Bizantin în legtură cu o chestiune religioasă. Arabii, precum și evreii, doreau să își impună religia pe teritoriul hazar. Conducătorul acestora, având îndolieli în privința acestor credințe, îi solicită Împăratului Mihail al III-lea un înțelept care să vină și să le lămurească lor creștinismul, urmând ca ei să se convertească dacă sunt convinși că aceasta este credința cea dreaptă. Împăratul l-a chemat pe Constantin la el și i-a încredințat această importantă misiune, susținând că doar el ar putea-o duce la bun final.[6] Așadar, Constantin era conducătorul, întrucât avea experiență în acest domeniu, iar Metodie l-a însoțit ca ajutor al său. Ajunși pe teritoriul hazar, cei doi au dezbătut împreună legile iudaice și mahomedane, convingând o mare parte din clasa conducătoare a Hazarului să se convertească. Răspunsul hanului către Împărat vădește o deplină recunoștință: „Ne-ați trimis, Stăpâne, un om sfânt, care ne-a arătat credința creștinească cu vorba și cu fapta. Încredințându-ne că aceasta este credința cea adevărată.”[7]. Desigur, atât în drumul spre Hazaria, cât și la întoarcerea spre Constantinopol, Constantin și Metodie au poposit prin diferite localități, precum Cherson și Crimeea, unde au „extins” misiunea lor.
După sosirea în Constantinopol, unde au fost întâmpinați cu mare cinste, cei doi au luat din nou calea mănăstirii. Constantin s-a retras la Cetatea de Scaun, iar Metodie a revenit în Muntele Olimpului. Însă, nici această perioadă nu va dura mult, căci în anul 862, din părțile Moraviei Mari, sosește o scrisoare. Această scrisoare îi era adresată Împăratului Mihail al III-lea, de către Cneazul Rastislav, în care i se solicită ajutorul acestuia în două chestiuni. Cneazul dorea că Imperiul să îi trimită învățați care să propăvăduiască poporului său credința creștină în limba lor maternă. Acest lucru însă presupunea și redactarea unui alfabet slav, întrucât până la acel moment al istoriei, ei nu izbutiseră să își creeze unul. Rugămintea principelui slav, vine în contextul în care Moravia se lupta împotriva germanizării, care le impunea limba latină în structurile administrative și în biserică[8], iar cum norodul slav nu era cunoscător de limbă latină, nu înțelegea învățătura creștină. Totodată, un popor ce nu are o limbă proprie, este un popor slab. El nu are autoritate între celelalte state, de aceea dorea Rastislav un alfabet. Apariția acestuia ar fi dus la avansarea poporului slav pe o nouă treaptă politică. Așadar, acest ajutor din partea Imperiului Bizantin era o forma de rezistență împotriva expansiunii germane, iar moravilor nu le era teamă să îl solicite întrucât distanța dintre ei și bizantini, din punct de vededre geografic, era destul de mare cât să nu îi îngrijoreze posibilitatea unei invazii din partea lor.[9]
Citind rugămintea cneazului, Împăratul Mihail al III-lea nu s-a putut gândi la nimeni mai potrivit pentru o asemenea misiune ca Filozoful Constantin. De aceea, a trimis solie la Cetatea de Scaun pentru a îl chema. Filozoful auzind propunerea împăratului, a spus că va îndeplini dorința sa, însă cu o condiția ca slavii să aibă deja scrierea lor. Constantin ezita să creeze el alfabetul slav spunând „Cine poate scrie cuvinte pe apă sau să ia asupra sa învinuirea de erezie?”[10] El lua în considerare dificultățile pe care o traducere le impune, cu atât mai mult una religioasă.[11] Totuși, împăratul l-a încurajat, sfătuindu-l să se roage pentru o revelație. Biografii celor doi frați consemnează aceste lucruri și arată că întocmai așa s-au și desfășurat evenimentele. Adunându-se Constantin și Metodie împreună cu uncenicii lor s-au rugat fierbinte pentru dezvăluirea alfabetului slav, precum a și urmat. După descoperirea acestuia, Constantin a început traducerea Evangheliei cu versetul: „La început era Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu, și Dumnezeu era Cuvântul”.[12]
Cercetătorii apreciază că alfabetul slav a apărut în anul 683 d. Hr.[13] Până la acel moment slavii scriau în diverse moduri, după cum relatează călugărul HRABR: „mai înainte slavii nu aveau scriere, ci citeau și înțelegeau cu ajutorul liniilor și crestăturilor, fiind păgâni. Creștinându-se, ei au fost nevoiți să scrie cu litere latinești și grecești în limba lor slavă, dar fără orânduială.”[14]. Așadar, prin descoperire dumnezeiască, după cum izvoarele slavone afirmă, Constantin a redactat alfabetul slav – glagolitic[15]. Acesta era ceva cu totul nou, simplu, ce corespundea cu nevoile limbii slave. El avea 38 de caractre conform mărturiei lui HRABR: „Dumnezeu, iubitorul de oameni, s-a îndurat de neamul slavilor și l-a trimis pe Sfântul Constantin Filozoful, supranumit Chiril, un bărbat drept și adevărat. Și el le-a făcut 38 de litere, unele după modelul literelor grecești, altele însă conform limbii slave.”[16]. După stabilirea formei alfabetului, Constantin a început compunerea limbii „culte” slave, după modelul celei pe care au cunoscut-o el și fratele său în Tesalonic. În secolul al IX-lea, graiurile slave erau mult mai asemănătoare decât sunt astăzi, atât în morfolgie, cât și în fonetică, de aceea limbă fixată de Constantin și Metodie a putut fi înțeleasă și asimilată ca limbă literară de toate popoarele salve mai târziu[17].
În anul 863, cei doi frați au pornit spre Moravia Mare în importanta lor misiune, ce le va aduce mai apoi titlul de „Apostoli ai slavilor”. Ei au tradus în slava veche împreună Evangheliarul, Apostolul, Psaltirea și diferite slujbe importante ale bisericii, îndeplinind astfel dorința cnezului de a adapta credința creștină în limbii lor materne. Ajunși în Moravia, ei și-au întâlnit noii ucenici cărora le-au predat noul alfabet și limba slavonă scrisă. Ei au înlocuit treptat ritualul bisericesc latin cu cel slavon, fapt care a atras antipatia popoarelor germane ce dominau până atunci acele domenii. Prin culturalizarea slavilor, Constantin și Chiril le-au transmis acestora valorile educației și vieții spirituale grecești. Noul alfabet și forma scrisă a limbii slave a deschis noi oportunități slavilor, lucruri ce le erau complet inaccesibile până la acel moment. Francis Dvornik spune despre acest lucru în lucrarea sa: „Consolidarea creștinismului în Moravia de către misionarii bizantini, în secolul al IX-lea, părea să anunțe un viitor strălucit nu numai pentru slavi, ci si pentru întregul Occident.”[18]. Și într-adevăr așa a și fost. Moravia a devenit primul stat slav puternic și organizat, întrucât, cultura și învățăturile creștine s-au răspândit între majoritatea slavilor. Odată cu apariția traducerilor și a scrierilor bisericești, a început alfabetizarea poporului slav. Oamenii puteau învăța să scrie și să citească după acele cărți. Încep să apară opere literare-bisericești scrise precum viețile sfinților, predici, cărți de învățătură, dar și scrieri laice ca documentele, cronici sau „Dreptul rus”. Aceste scrieri au dovedit fenomenul slavonismului și celorlalte popoare europene și au mărturisit unitatea poporului slav.
Constantin și Metodie au petrecut în Moravia mai mult de trei ani, unde au completat traducerile bisericești și au instruit temeinic ucenici pentru ca limba slavă să se înrădăcineze adânc și să devină parte a sufletului acelui popor. Însă acest lucru nu era întru totul suficient. Cneazul Rastislav dorea ca Biserica Moraviei să devină oficial independentă de jurisdicția eclezială a Bavariei. El voia ca Biseica Morviei să fie ridicată la rang de eiscopat, astfel încât el însuși, ca principe, să aibă alături un cârmuitor bisericesc, independent, reprezentând instituția ce confirma și întărea propria sa poziție suverană.[19] Totodată, Constantin și Metodie nu puteau fonda o biserică pur slavă, dacă ucenicii lor nu erau hirotoniți de un episcop al slavilor, așa încât, cei doi au pornit spre Veneția, centru al bisericii latine.
Ajunși acolo, ei au fost asaltați de clericii ce îi blamau pentru faptele lor, întrucât în acea vreme circula „erezia celor trei graiuri”[20] conform căreia, slujbele bisericești pot fi realizate numai în latină, greacă și ebraică.[21] Constantin nu s-a lăsat intimidat de aceștia și a apărat dreptul celorlalte popoare de a sluji lui Dumnezeu în limba lor maternă. În urma acestor discuții, cei doi frați au fost invitați la Roma de către papă, pentru a lămuri chestiunea slavilor. Ei au primit cu entuziasm invitația și au pornit într-acolo, însă până la sosirea lor, Papa Nicolae a murit. El a fost înlocuit de Papa Adrian al II-lea, care i-a întâmpinat cu o bucurie deosebită, Constantin și Metodie având asupra lor si moaștele Sfântului Clement.
După câteva zile de la sosirea în Roma, Papa a sfințit cărțile traduse în salvonă aduse, consimțind astfel oficierea slujbelor în noua limbă slavă. Mai mult, tot în acele zile, papa a participat la o slujbă oficiată în slavonă, oferind astfel aprobarea completă de a sluji în această limbă poporului slav. Astfel, Constantin și Metodie au câștigat integritatea spirituală slavilor.
În Roma, cei doi frați au mai petrecut o perioadă în care au călătorit și au vizitat mănăstiri alături de ceilalți învățați. Au intrat în cercurile filozofice și teologice ale cetății și au făcut schimburi de idei, însă toate aceste activități l-au ostenit peste măsură pe Constantin, astfel încât acesta a căzut pe pat de moarte. Simțind că sfârșitul îi e aproape, el a cerut să fie tuns în monahism, precum prevede obiceiul bizantin. Eliberându-se de obligațiile filozofice, pedagogice și diplomatice, Constantin primește numele Chiril și devine călugăr.[22] Biograful său dă mărturie pentru ultimele sale clipe când rugăciunile lui mergeau numai spre iertarea păcatelor sale și spre întărirea poporului slav, simțind încă datoria de păstor al acesui teritoriu. Cu ultimele sale puteri și-a rugat fratele să nu renunțe la lucrarea lor și să continue ceea ce au început împreună. Astfel, în anul 869, la numai 42 de ani, fratele Chiril și-a dat obștescul sfârșit. Din dorința papei, acesta a fost înmormântat la Roma în mănăstirea Sfântului Clement, ale cărui sfinte moaște le aflase Chiril.[23]
După moartea fratelui său, Metodie fost solicitat de cneazul Panoniei, Kocel, spre a îi cere papei hirotonia în episcop și a veni în țara sa în poziția de conducător al Bisericii. Metodie comunicându-i Papei Adrian al II-lea dorința cneazului, acesta a răspuns printr-o scrisoare lui Kocel în care îl înștiința că îi va trimite înapoi nu numai episcopul Panoniei, ci al tuturor țărilor slave. Fiind sfințit episcop de către papă, teritoriile slave treceau sub jurisdicția Romei, care îngrădea puterea clerului german, ce amenințau de mai multă vreme cnezatele. Astfel că pentru o perioadă, se stabilise o ordine bisericească pe teritoriile slave. Însă această liniște avea să fie curmată de succesiunea la tronul Moraviei, când în locul lui Rastislav, venise nepotul său, Sventopolk, care nu avea de gând să păstreze aceeași politică anti-germanică. În urma poziției pe care cnezul morav a adoptat-o, clericii germani s-au simțit îndreptățiți să își „revendice” teritoriul, trimițându-l pe Metodie în exil pe motiv că și-ar fi exercitat funcția de episcop într-un stat ce le aparținea. Pentru câțiva ani, el a stat închis, însă, după eliberarea sa, a revenit în funcție și și-a continuat activitatea episcopală pe teritoriul Moraviei. Între timp, relațiile sale cu Sventopolk s-au îmbunătățit, iar acum nu mai avea opreliști în acțiunile sale misionare și de consilidare a Bisericii Slave. Pe lângă toate aceste activități, putem adăuga și contribuțiile sale în domeniul juridic și administrativ. El a reușit să redacteze câteva asemenea lucrări în limba slavonă, pe care o cunoștea mai bine decât fratele său Chiril.
Până la finalul vieții sale, în anul 885, Metodie a dus continuu lupte cu clerul german care născocea permanent zvonuri despre el pentru a-l denigra și a îl elimina din funcția sa. El nu a renunțat în niciun moment și a apărat biserica slavă cât a trăit. Simțind că i se apropie sfârșitul, el l-a desemnat drept urmaș pe uncenicul său Gorazd, lăsându-i pe mâini întreaga s-a moștenire și a fratelui său Chiri – Biserica Slavă. La fel ca fratele său, Metodie a fost cinstit de alai mare de credincioși care slăveau misiunea pe care a avut-o și mulțumeau lui Dumnezeu pentru acest mare dar.
După dispariția celor doi „Apostoli ai slavilor”, ucenicii lor au continuat activitatea lor, retrăgându-se pe teritoriu Bulgariei de astăzi, unde au transcris manuscrisele mentorilor săi și au realizat noi traduceri. Astfel, moștenirea lăsată de Chiril și Metodie avea să dăinuie pe teritoriul Europei multe secole din acel moment.
Chiril și Metodie au rămas în istorie ca întemeietori ai slavismului. Ei au fost cei ce au dat slavilor unitatea. Limba și cultura sunt cele două componente care unesc un popor. Popoarele slave deși aveau graiuri asemănătoare și comunicarea le era facilă, ele nu puteau fuziona fără factorul limbii care să joace rolul de element liant și să aducă întregirea imperiului. Chiril și Metodie erau desigur conștienți de puterea pe care o ofereau slavilor prin dăruirea alfabetului și a unei limbi culte. Însă ei au plasat această coordonată pe un plan secund, punând în principal creștinismul. Pentru cei doi călugări propăvăduirea credinței celei drepte a fost țelul prim, care va fi mai târziu completat de lucrarea țarului Vladimir I, în anul 988. Transmiterea sistemului valoric și moral bizantin a contribuit, de asemenea la definirea puterii statului slav. Neavând o formă scrisă a cuvântului, vocabularul lor era lipsit de termeni specializați, limba slavă comună era folosită doar pentru comunicarea faptelor concrete. Filosofia, teologia și celelalte științe umaniste erau transmise prin intermediul latinei sau a limbii grecești. În lucrarea sa, Chiril a fost nevoit să formeze acești noi termeni necesari unei națiuni erudite. Acest lucru a fost realizat prin derivări de la termenii originali slavi, prin compuneri sau adaptări ale elementelor grecești conform morfologiei și foneticii slave. Făcând acest lucru ei au deschis porțile culturii slave. Traducerile au oferit modelul unei literaturi pe care mai apoi, slavii aveau să o prelucreze și să formeze o literatură proprie națională. Fiind singurul stat european ce avea capacitatea de a săvârși serviciile religioase în limba națională, în afara celor consacrate (latina, greaca și ebraica), și înaintând occidentului o literatură proprie, slavii s-au înscris între marile puteri euopene, lucru ce anunța o evoluție deosebită în viitor.
Autor: Diana Alexandra Cristea, masterandă în cadrul secției de Limbi, literaturi şi civilizaţii străine (slavistică) la Facultatea de Litere a „Universității Alexandru Ioan Cuza” din Iași.
Note:
[1] Pandele Olteanu, Slava veche și slavona românească, Editura Didactică și pedagogică, București, 1975, p. 43.
[2] Alexandru Lascarov-Moldovanu, Viețile sfinților, vol. 4, Editura Semne Artemis, 1996, p. 5.
[3]Anthony-Emil N. Tachiaos, Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor, trad. de Constantin Făgețean, Editura Sophia, București, 2002, p. 29.
[4] Ibidem, p. 36.
[5] Pandele Olteanu, op. cit., p. 18.
[6] Anthony-Emil N. Tachiaos, op. cit., p. 48.
[7] Ibidem, p. 57.
[8] S. D. Nichiforov, Limba paleoslavă, trad. I. D. Negrescu, Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei, 1956, p. 10.
[9] Anthony-Emil N. Tachiaos, op. cit., p. 76.
[10] Ibidem.
[11] Aici se face remarcată calitatea de filolog a învățatului. Traducerile erau în acea perioadă aproape inexistente, iar cei ce le tarduceau nu aveau calitatea de traducător propriu-zis. Ei erau simpli cunoscători ai celor două limbi care doar înlocuiau un termen cu cel corespondent lui, netinând cont de sintaxă sau topica diferită a celor două limbi. De aceea, această afirmație enunțată de Constantin este de o importanță majoră pentru orice traducător. El ridică o problemă ce va fi mai multe secole mai târziu de mari lingviști precum Friedrich Schleiermacher.
[12] Anthony-Emil N. Tachiaos, op. cit., p. 77i
[13] Antoaneta Olteanu, Civilizația rusă. Perioada veche și modernă, Editura Paideia, București, 1998, p. 97.
[14] Pandele Olteanu, op.cit., p. 21.
[15] Forma acestui alfabet pune încă probleme cercetătorilor în privința sursei formei sale, existând diverse supoziții.
[16] Antoaneta Olteanu, op. cit., p. 97.
[17] S. D. Nichiforov, op. cit., p. 7.
[18] Francis Dvornik, Slavii în istoria și civilizația europeană, trad. Diana Dtanciu, Editura All Educational, București, 2001, p. 3.
[19] Anthony-Emil N. Tachiaos, op. cit., p. 75.
[20] Ibidem, p. 90.
[21] Conform Tradiției, pe crucea Mântuitorului inscripția „Iisus Nazarineanul regele iudeilor” a fost scrisă în aceste trei limbi, iar de aici s-a păstrat această idee a săvârșirii serviciului religios exclusiv în aceste graiuri.
[22] Anthony-Emil N. Tachiaos, op. cit., p. 97.
[23] Ibidem, p. 100.
Bibliografie:
Dvornik, F., 2001. Slavii în istoria și civilizația europeană. București: Editura All Educational.
Lascarov-Moldovanu, A., 1996. Viețile sfinților, vol. 4, s.l.: Editura Semne Artemis.
Nichiforov, S. D., 1956. Limba paleoslavă. s.l.: Editura Centrului Mitropolitan al Olteniei.
Olteanu, A., 1998. Civilizația rusă. Perioada veche și modernă. București: Editura Paideia.
Olteanu, P., 1975. Slava veche și slavona românească. București: Editura Didactică și pedagogică.
Tachiaos, A.-E. N., 2002. Sfinții Chiril și Metodie și culturalizarea slavilor. București: Editura Sophia.