Începând din ziua Învierii au avut loc mai multe apariții ale lui Hristos. Între acestea au fost arătarea în fața ucenicilor care se aflau închiși într-o casă, atunci când Toma nu era printre ei, și în duminica următoare, după opt zile, când era de față și Toma [Ioan 20, 19-29]. Arătându-Se ucenicilor, Hristos le-a împărțit daruri. Primul dar a fost pacea, iar al doilea fost Duhul Sfânt spre iertarea păcatelor. Nimeni nu poate da ceva din ceea ce nu are. Acesta înseamnă că, fiind Dumnezeu, Hristos este izvorâtorul păcii, pentru că pacea este energia (harul) Dumnezeului – Treimic. Prin întruparea și prin jertfa Sa, El a făcut pace între cele cerești și cele pământești, între îngeri și oameni, între oameni și Dumnezeu, între oameni și întreaga zidire și desigur, a revărsat pacea peste toate energiile sufletești. De asemenea, El a dat Duh Sfânt, deoarece Duhul Sfânt Se odihnește în Fiul. Persoanele Sfintei Treimi au comuniune și unire în ființă și în energie, pentru că sunt o gândire, de o fire și de o putere. Duhul Sfânt purcede în Tatăl, dar este înpărtășit prin Fiul.
Ne putem pune întrebarea: care este diferența dintre darul Duhului Sfânt de după Înviere și pogorârea Duhului Sfânt asupra ucenicilor din ziua Cinzecimii? Cunoaștem faptul că ucenicii au primit Duhul Sfânt în ziua Cinzecimii. În aceste condiții, cum putem spune că Hristos le-a dat Duh Sfânt imediat după Învierea Sa?
Sfântul Grigorie Teologul învață că, fără nici o îndoială, este vorba despre o intensitate diferită a lucrări Duhului Sfânt. Duhul Sfânt era unit în permanență unit cu Fiul. Însăși întruparea Fiului, ca și întreaga Sa lucrare, s-a făcut înpreună-lucrarea celei de-a treia Persoane a Sfintei Treimi. Prin urmare, Duhul Sfânt lucra în ucenici atât cât puteau ei să îl încapă, adică fie ,,slab” , fie „cu mai multă putere”, fie „desăvârșit”.
Înainte de Patima lui Hristos, Duhul Sfânt lucra în ucenici „slab”, după puterea care aceștia o primiseră, de a alunga duhurile și de a vindeca bolile. În timpul în care ucenici Îl urmau pe Hristos, ei se curățeau prin lucrarea Duhului Sfânt. Mai apoi, însă, adică după Înviere, Duhul Sfânt a lucrat cu mai multă intensitate, ca „o împărtășire mai sfântă”.
Motivele pentru care Hristos le-a dat ucenicilor Duh Sfânt imediat după Înviere au fost două. Mai întâi, El a vrut să-i pregătească pe aceștia pentru marea înpărtășire cu Duhul Sfânt din ziua Cizecimii, deoarece nimeni nu se poate înpărtăși într-o măsură mai mare din Duhul Sfânt dacă nu este pregătit corespunzător. În al doilea rând, acest dar al Duhului Sfânt avea legătură cu iertarea păcatelor, nu cu împărtășirea din Duhul Sfânt. Potrivit învățăturilor Sfântului Grigorie Palama, înpărtășirea din Duhul Sfînt nu este același lucru cu iertarea păcatelor prin harul Duhului Sfânt. Abia în ziua Cinzecimii, pregătiți fiind duhovnicește, ucenici au primit marele dar și s-au făcut mădularele ale Trupului înviat al lui Hristos. În ziua Învierii, Hristos nu Se afla încă în ucenici Săi, dar în ziua Cinzecimii, aceștia s-au făcut mădulare ale Trupului lui Hristos.
Atunci când a avut loc prima arătare a lui Hristos către ucenicii Săi, Sfântul Apostol Toma nu era de față. Cu toate acestea și el s-a învrednicit de vederea lui Hristos după opt zile, adică în duminica următoare [Ioan 20, 24-30].
După cum spune Sfântul Grigorie Palama, de obicei Hristos Se arăta ucenicilor atunci când aceștia erau strânși laolală. De aceea, nefiind de față, Apostolul Toma nu a putut să-L vadă și el. În duminica următoare însă, atunci când se află și ceilalți, s-a învrednicit și el să aibă și el parte de această experiență. Prin urmare, suntem sfătuiți să nu lipsim de la întâlnirile de duminică, ca să nu pățim și noi ceea ce a pățit Toma.
Există o motivație profundă pentru care Toma nu s-a învrednicit să-L vadă pe Hristos din prima zi. Așa cum tâlcuiește Cuviosul Teofilact, Toma era șovăitor și considera imposibilă Învierea lui Hristos. Așadar, el nu ajunsese încă la o asemenea stare duhovnicească încât să-L vadă pe Hristos înviat. Anterior, am subliniat faptul că Hristos Se arăta celor ce se găseau într-o stare duhovnicească corespunzătoare, ca arătarea Sa să reprezinte pentru ei mântuire, nu iad. Se pare însă că Toma nu ajunsese încă la maturitatea duhovnicească cerută de o asemenea împărtășire.
De altfel, faptul că Hristos a întârziat o săptămână până să i Se arate lui Toma a însemnat că i-a lăsat timp pentru a se pregăti. Hristos a amânat apariția în fața lui Toma „pentru ca să fie învățat de ceilalți ucenici, iar cele auzite să-l facă mai râvnitor și, în viitor, să-l facă mai credincios” (Cuviosul Teofilact). Așadar, a fost nevoie de o săptămână întreagă pentru ca Toma să primească de la ceilalți ucenici învățătura trebuincioasă și pentru ca să afle cele petrecute în legătură cu arătarea lui Hristos, astfel încât să se aprindă în el o mare râvnă, dar și să se pocăiască pentru necredința sa, iar arătarea lui Hristos să îi fie spre mântuire.
După ce Toma s-a pregătit în mod corespunzător, în momentul apariției lui Hristos, el s-a făcut teolog (subl. n.) și a mărturisit: Domnul meu și Dumnezeul meu [Ioan 20, 28]. Aceste cuvinte arată certitudinea sa privind cele două firi ale lui Hristos unite într-un singur ipostas pentru că „Domn” desemnează firea omenească, iar „Dumnezeu” pe cea Dumnezeiască și amândouă aceste firi sunt unite în Hristos înviat din morți (Cuviosul Teofilact).
Așadar Toma nu a fost necredincios în sensul ateismului, ci în sensul că nu era în stare să primească credință prin vederea de Dumnezeu. Pentru multă vreme, el s-a aflat la treapta credinței „din auzite”, dar după aceea a ajuns la credința ce se naște din vederea de Dumnezeu. Există așadar o mare diferență între ateu, care este un om împotriva lui Dumnezeu, și cel necredincios sau cel neîcrezător, care își are credința din auzite, nu din vederea de Dumnezeu (subl. n.).
Sursa: Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, Ed. Cartea Ortodoxă, Egumenița, Galați, 2004.
*Fresca cu pipărea coastei lui Hristos de către Apostolul Toma este din biserica Protaton, Karyes, Sfântul Munte Athos, secolul al XIII-lea.