Există mai multe posibilități de abordare a Patimilor și Răstignirii lui Hristos, acestea depinzând de felul de viață al fiecăruia. Prima este abordarea antropocentristă, în care domină cu multă putere elementul sentimental, a doua este abordarea etică, în care Patimile și Răstignirea lui Hristos sunt adaptate evenimentelor din viața omului, cu referire la situații personale pline de durere și, în sfârșit, a treia este abodarea teologică, în care nota dominantă o are realitatea și prin care este trăită smerenia ce se leagă indisolubil de tristețe și de bucurie în același timp. În următoarele analize vom prefera această ultimă modalitate de abordare, la fel cum am făcut și în cazul altor praznice împărătești, Asemenea evenimente nu pot fi înțelese decât în cazul teologiei Bisericii.
Atunci când vorbim despre abordarea teologică a Patimilor și a Răstignirii, înțelegem punerea accentului pe semnele hristologice, dar mai ales pe scopul pentru care Hristos a pătimit și pe modul în care lucrau cele două firi ale lui Hristos în timpul pătimirii.
Patimile lui Hristos aparțin timpului istoric, la fel ca toate evenimentele vieții Sale. Așa cum consemnează Evangheliile, în acest caz este vorba despre un fapt istoric care s-a petrecut în timpul guvernării lui Pilat din Pont. Fiind om desăvârșit, Hristos a avut fire omenească adevarată și a trăit într-o anumită epocă. Din acest motiv, Sfinții Evangheliști dau o mare importanță aspectului istoric al Răstignirii.
În același timp, Răstignirea este o taină, pentru că se referă la biruința lui Hristos asupra morții și la replămădirea firii omenești. Așadar, nu avem de-a face numai cu rememorarea unui eveniment istoric, cu tristețea pentru nedreptatea care i s-a făcut unui om drept, ci mai ales cu un triumf asupra diavolului, a morții și a păcatului. Elementul tainic al acestui eveniment istoric are legătură și cu viața noastră personală. Puterea tainei Răstignirii și a Învierii Mântuitorului constă tocmai în împărtășirea fiecăruia dintre noi din Patima și din Răstignirea lui Hristos în spațiul tainic al Bisericii.
Prin urmare, în zilele Săptămânii Mari nu ne aflăm numai în fața laturii istorice a evenimentului, ci mai ales în fața celei tainice și duhovnicești. Aceasta înseamnă că, în măsura în care învingem moartea în viața noastră personală prin puterea lui Hristos, care S-a răstignit și a înviat, participăm și noi la biruința lui Hristos asupra morții.
De ce trebuia ca Hristos să pătimească și de ce a primit Patima și Răstignirea?
În primul rând, Hristos S-a întrupat pentru a îndrepta greșeala lui Adam. Știm din Vechiul Testament că Adam nu a reușit să se statornicească în lumină și să ajungă la îndumnezeire. Drept urmare, Hristos, Care este noul Adam, a făcut ceea ce vechiul Adam nu a izbutit. Adam a avut un chip sfânt, dar nu l-a păstrat cum era pentru că, după cădere, chipul i s-a întunecat și i s-a înnegrit. Acum însă, prin întrupare, Hristos ia trup omenesc pentru a reînnoi chipul și a înveșnici trupul. De aceea, prin întrupare, Hristos „dă oamenilor o a doua împărtășire, cu mult mai străină decât prima”. Așadar, Dumnezeu Cuvântul a venit pentru a doua oară în comuniune cu omul, această a doua comuniune fiind cu mult mai greu de închipuit decât primal pentru că, la început, nouă ni s-a dat ce era mai bun, și anume chipul, iar acum, Hristos ia ce este mai rău, adică trupul omenesc (Sf. Grigorie Teologul).
În al doilea rând, Hristos S-a întrupat pentru a birui moartea prin trupul Său și pentru a face din acest trup un adevărat medicament al veșniciei, pe care omul muritor sî îl ia și să își afle tămăduirea. Descoperirea unui medicament pentru o anumită boală trupească dă speranță de vindecare fiecărui om care suferă de aceaa boală. Pedepsele din Vechiul Testament, Legea, proorocii, semnele, schimbările de pe pământ și din cer etc., nu puteau să-l vindece pe om de multele sale patimi și de idolatrie și de aceeea <<trebuia un leac mai puternic>>. Acest leac mai puternic este Dumenezeu Cuvântul, care S-a întrupat și a murit pentru om (Sf. Grigorie Teologul). Așadar, omul poate să biruiască moartea numai în Hristos.
Primul urmare, primul Adam nu a putut să-l biruiscă pe diavol și a murit. Acum însă, noul Adam, adică Hristos, îl surpă pe diavol și calcă pe moartea care era urmerea păcatului. De aceea, dacă omul vrea să se unească cu Hristos, poate și el să biruiască moartea și diavolul. În ciuda vicleniei sale, diavolul nu poate să-l învingă pe omul matur în Hristos, așa cum a izbutit cu neîncercatul Adam. Omul care trăiește în Biserică și care unește cu Hristos este matur și desăvârșit.
Care au fost lucrurile săvârșite în timpul Patimilor pentru videcarea omului?
Pentru vindecarea omului Hristos a îndurat multe patimi: interogatoriul în fața arhiereilor și a lui Pilat, biciurea, cununa de spini, mantia purpurie, purtarea Crucii spre Golgota, răstignirea pe locul Căpățânii etc. De aici vedem îndelungă răbdarea lui Dumnezeu, Care le-a primit pe toate acestea pentru mântuirea omului. Ziditorul a fost osândit de zidirea Sa și Părintele a fost necinstit de copilul Său.
Hristos a primit cununa de spini pe capul Său pentru a arăta că a aruncat coroana pe care diavolul și-i pusese pe cap după biruința lui asupra noastră (Sf. Grigorie Palama). De asemenea, aceaastă cunună simbolizează faptul că Hristos a răscumpărat blestemul creșterii spinilor pe pământ, care a fost lăsat după căderea lui Adam. Cununa de spini mai înseamnă că Hristos asupra Sa grijile și durerile acestei vieți, care sunt aidoma spinilor, și că S-a făcut stăpânului și biruitor al cărnii și al păcatului (Sf. Atanasie cel Mare), pentru că regii sunt cei care poartă cunună.
Veșmintele I-au fost scoase și a fost îmbrăcat în purpură pentru ca să scoată hainele pe care Adam le-a îmbrăcat după călcarea poruncii lui Dumnezeu și care sunt semnul morții (Sf. Atanasie cel Mare). A luat în mână trestia ca să-l omoare pe diavol, adică pe șarpele cel dintru început, fiindcă se obișnuiește ca șerpii să fie omorâți cu trestia (Sf. Atanasie cel Mare). De asemenea, a luat trestia pentru ca să pună capăt puterii diavolului asupra oamenilor (Sf. Grigorie Teologul), să șteagă zapisul păcatelor (Sf. Atanasie cel Mare) și să scrie cu sângele Său împărătesc scrisoarea iertării păcatelor noastre (Sf. Teodor Studitul).
S-a răstignit pe lemnul Crucii pentru a da oamenilor să mănânce din pomul vieții. Știm că Vechiul Testament că Adam a căzut și a pierdul comuniunea cu Dumnezeu prin gustarea din fructul lemnului. De aceea, trebuia ca omul să fie readus în Raiul din care căzuse ca urmare a plăcerii, printru-un alt lemn, și anume prin lemnul Crucii. A fost pironit pe Cruce pentru ca să pironească păcatul. Și-a întins mâinile pe Cruce pentru a vindeca întinderea mâinilor lui Adam și a Evei atunci când au apucat fructul oprit, dar și pentru a uni ce era despărțit, adică pe îngeri cu oameni și pe cele cerești cu cele pământești.
Pe Cruce fiind, a primit gustul fierii și a oțetului pentru vindecarea gustului dulce pe care l-au simțit Adam și Eva atunci când au mâncat fructul oprit (Sf. Grigorie Teologul). Astfel, prin gustul oțetului a tămăduit gustul plăcerii oprite. De asemenea, a murit pentru ca să omoare moartea.
Sângele și apa care au curs din coasta Sa simbolizează tainele fundamentale ale Bisericii, adică Botezul (apa) și Sfânta Împărtășanie (sângele), dar și botezul muceniciei. Soarele și luna s-au întunecat pentru ca să-și arate doliul lor pentru Cel răstignit. Hristos S-a urcat pe Cruce ca să vindece căderea lui Adam. Pietrele s-au despicat pentru că pătimea Piatra Vieții. Hristos i-a înviat pe morții care au intrat mai apoi în Ierusalim pentru a arăta că și noi vom intra în Ierusalimul cel ceresc după ce vom învia. După moartea pe Cruce a fost pus în mormânt pentru noi ca să nu mai întoarcem în pământ, așa cum am făcut până atunci. În fine, Mântuitorul a înviat propria noastră înviere.
Care a fost folosul Patimii lui Hristos pentru mântuirea oamenilor?
Cuviosul Proclu, patriarhul Constantinopolului, spune că Patima lui Hristos este curățitoare; moartea Sa este pricină a veșniciei, pentru că l-a readus pe om la viață; coborârea Sa la iad a fost pod pe care au trecut spre viață cei care muriseră de-a lungul veacurilor; miezul zilei, atunci când Hristos a fost osândit la moarte, este ștergerea osândirii cele de seară din Rai; Crucea este doctorul pomului din Rai; cuiele sunt cele care, prin cunoașterea de Dumnezeu, au prins și au ținut lumea care fusese bântuită de moarte; spinii sunt strugurii viei iudeilor; fierea este pricina mierii credinței și mângâietoare în fața vicleniei iudeilor; buretele este cel care a sterș păcatul din lume; trestia este cea prin care credincioșii au fost scriși în ceruri și care a zdrobit tirania șarpelui celui începător al răulu; Crucea este semn de împotrivire pentru necredincioși și semn slăvit de cei credincioși. Pentru Patima Sa, Hristos că El este adevăratul doctor al oamenilor, pentru că a vindecat toate relele pe care le adunase neamul omenesc de la căderea lui Adam. Așadar, Hristos este noul născător al oamenilor.
Cum să trăim în aceste zile?
Patimile și Răstignirea lui Hristos nu ne sunt oferite pentru a alimenta gândurile și emoțiile noastre antropocentriste, ci pentru ca să purcedem pe care renașterii, a reînnoirii, a slăvirii de Dumnezeu și a îndumnezeirii. Însă pentru aceasta, este nevoie de o abordare personală și existențială a acestor mari evenimente împărătești. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că avem două posibilități: una este de a-l răstigni din nou pe Hristos, păcătuind cu mădularele noastre, care prin Botez s-au făcut mădularele lui Hristos, iar cealaltă este să ne răstignim noi înșine împreună cu Hristos. În fond, este vorba despre cele două posibilități pe care le-au avut tâlharii ce au fost răstigniți alături de Hristos pe Golgota. Unul dintre ei s-a arătat un adevărat teolog, iar celălalt, un hulitor. Nu este de ajuns ca omul să-L aibă lângă sine pe Hristos răstignit, ci trebuie să se răstignească el însuși împreună cu Acesta, să alunge omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui și să se îmbrace cu cel nou care se înnoiește spre deplină cunoștință, după chipul Celui ce l-a zidit (Col. 3, 9-10).
Text preluat din: Hierotheos Vlachos, Predici la marile sărbători, trad. de Daniela Filioreanu, Ed.Cartea Ortodoxă Egumenița, s.l., p. 182-216.