Temeiul cel mai adânc al nădejdii, al bucuriei care străbate tot cultul ortodox şi caracterizează Ortodoxia este Învierea. Sărbătoarea Paştilor care stă în centrul cultului ortodox, este o explozie de bucurie, asemenea celei trăite de ucenici când au văzut pe Domnul înviat. Este explozia bucuriei cosmice pentru biruinţa vieţii, după tristeţea intensă pentru moartea care a trebuit să o suporte chiar Stăpânul vieţii prin faptul că s-a făcut om. „Cerurile să se veselească şi pământul bucură-se, şi să prăznuiască lumea cea văzută toată şi cea nevăzută, că a înviat Hristos, veselia cea veşnică”. Totul s-a umplut de siguranţa vieţii, după ce totul înainta inexorabil spre moarte. Teologul Al. Schmemann spune că aceasta e vestea cu adevărat bună, sau evanghelia pe care a adus-o şi pe care o propovăduieşte creştinismul lumii: bucuria învierii. Dacă creştinismul n-ar mai da lumii această bucurie unică, raţiunea lui de a fi ar înceta.
Bucuria învierii este vestită de creştinism în fiecare duminică. Căci fiecare duminică este închinată învierii. Dar tot cultul vibrează de bucuria învierii şi e străbătut, prin aceasta, de tensiunea eshatologică a nădejdii în înviere. „Acum toate s-au umplut de lumină, şi cerul şi pământul”, proclamă Biserica în noaptea Învierii, în noaptea lipsei de sens a lumii supusă morţii, acoperită de un cer a cărui intenţie nu se cunoştea, a timpului care purta totul spre moarte, având imprimată în sine pecetea nonsensului, a izbucnit viaţa din mormânt, care umple de lumina sensului întreaga lume şi timpul ei, care ne-a descoperit intenţia binevoitoare a cerului faţă de lume şi a descoperit chiar şi îngerilor sensul creaţiei. Timpul a devenit acum din timp spre moarte, din timp ce se desfăşura în întunericul lipsei de sens, un timp spre înviere, o desfăşurare luminoasă, o continuă sărbătoare. Toate zilele timpului, toate zilele anului au devenit sărbători, asigurându-ne că ne duc spre înviere, cum au dus spre viaţa de slavă pe sfinţii pe care-i fericim în ele. Mai bine zis, au devenit un ajun al Duminicii veşnice, cum zilele săptămânii sunt ajunuri ale Duminicii, căci ele ne obligă încă la un efort, asemănător efortului de pe pământ al sfinţilor, pentru a ajunge la fericita lor odihnă.
Ortodoxia accentuează cu deosebită stăruinţă credinţa creştinismului în biruinţa vieţii. Lupta, atâta timp nedecisă între viaţă şi moarte, s-a terminat cu biruinţa definitivă a vieţii. Acum nu ne mai temem de moarte, acum nu ne mai întristează moartea, căci ea e trecere la viaţa adevărată, pe care o pregustăm de pe acum. Amestecul de sens şi de nonsens, imprimat în toate, prin faptul că, pe de o parte existau, pe de alta, toate erau supuse morţii, a devenit acum numai sens. Viaţa a biruit deplin şi definitiv asupra neantului şi a tristeţii. Creaţia întreagă e destinată, prin înviere, vieţii netrecătoare, creaţia întreagă e recuperată de Cel ce a creat-o. Creştinismul apusean e atât de obsedat de grozăvia vinei omului şi de mărimea jertfei ce a trebuit adusă pentru ea, că nu se poate bucura de ajuns de lumina învierii în care am fost mutaţi. El e ca omul care, trecut prin spaima înecului de la care a fost salvat, continuă să tremure de acea spaimă şi nu se poate bucura deplin de viaţa la care a fost readus. Sau e ca fiul care, obsedat de suferinţa mamei care l-a născut, nu se bucură din plin de viaţa pe care i-a dăruit-o, uitând că mama însăşi e veselă că l-a adus la viaţă.
Eficienţa universală a Învierii lui Hristos, trăirea misterului mântuirii în cultul public al Bisericii, pun în relief catolicitatea Ortodoxiei. Lumina şi forţa Învierii lui Hristos îmbracă şi pătrund toate. Toţi vom învia împreună, o dată cu înnoirea întregului cosmos. Fiecare din noi vom învia numai ca mădular al umanităţii, în solidaritate cu ea şi cu cosmosul întreg. Primul sens al catolicităţii este cuprinderea tuturor în raza învierii potenţiale. Mântuirea constă în readunarea tuturor în Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu în care au fost create toate ca un întreg armonic [Col. 1, 17-20]. Biserica este aluatul prin care se actualizează această solidaritate a lumii întregi şi, ca atare, e obligată mai mult decât oricine să lucreze în sensul acesta. Biserica e comunitatea celor conştienţi că sunt prinşi în dialogul ontologic cu Hristos cel înviat. Dar, din partea Sa, Hristos i-a prins pe toţi în acest dialog. Ca atare, Biserica nu e catolică (universală n.n.) cu adevărat dacă nu se simte solidară cu lumea întreagă şi nu adânceşte continuu această solidaritate. Credincioşii ei sunt catolici (adică sunt părtași la totalitatea Trupului lui Hristos care este Biserica n.n.) în măsura în care se simt prinşi, la un loc cu lumea întreagă, în legătură cu Hristos şi lucrează conform acestei convingeri. Biserica se distinge prin conştiinţa despre această solidaritate a lumii în Hristos şi despre datoria ei de a lucra pentru adâncirea acestei solidarităţi. Dar, prin comuniunea specială dintre ei, credincioşii sunt chemaţi să facă vizibilă perfecţiunea solidarităţii la care e chemată întreaga omenire. Ei se împărtăşesc împreună din Hristos cel înviat, arătând că numai împreună se vor împărtăşi de înviere, ca mădulare ale aceluiaşi Hristos total. Ei cântă şi se roagă împreună la Liturghie, şi, prin aceasta, sufletele lor se topesc într-o unitate de gândire, de simţire, de mărturisire, de iubire comună a lui Hristos şi de iubire reciprocă. Iar Liturghia este opera acestei unităţi între credincioşi şi între ei şi Hristos, o jertfă şi o înălţare comună cu Hristos. Fiecare îi îmbrăţişează pe toţi şi toţi pe fiecare. Fiecare reprezintă o valoare în această unitate, îmbogăţind-o cu ceva unic. Aflându-se împreună în mod conştient, în cadrul dialogului viu şi ontologic cu Hristos, toţi gândesc în cadrul acestui dialog.
Cultul fiind experienţa comună a misterului mântuirii şi reflexia în cadrul ei, toţi credincioşii adâncesc înţelegerea misterului şi-l păstrează. Fiecare contribuie, prin experienţa lui, la îmbogăţirea experienţei şi înţelegerii comune a dialogului cu Dumnezeu şi se hrăneşte din ea, actualizând la maximum virtualităţile nesfârşite ale misterului dialogului. Astfel, pe lângă sensul extensiv, catolicitatea are şi un sens intensiv, sensul de comuniune în continuă adâncire: fiecare se dezvoltă în comuniune cu toţi şi comuniunea se dezvoltă prin aportul personal pozitiv al fiecărui membru, prin darul fiecăruia, dezvoltat în Duhul comuniunii, în fiecare se vede şi se valorifică întregul şi, în întreg, fiecare. Ortodoxia preferă, pentru acest sens de comuniune al catolicităţii, termenul sobornicitate (subl.n.), pentru că prin el se pune mai bine în relief convergenţa liberă a celor ce o constituie. Sobornicitatea împacă prin iubire libertatea credincioşilor cu unitatea lor, valorificând darurile personale prin punerea lor în slujba comunităţii. Catolicismul, influenţat de feudalism, a dezvoltat teoria satisfacţiei; Reforma, influenţată de individualismul burghez, a dezvoltat teoria neputinţei morale umane; Ortodoxia a rămas creştinismul comuniunii de la început, pentru că, datorită împrejurărilor istorice, ea a rămas creştinismul poporului de jos.
Comuniunea e o operă a Duhului, care împarte daruri deosebite, dar dă şi elanul fructificării lor în folosul comunităţii, în folosul reciproc. De aceea, Duhul Sfânt este Duhul comuniunii, al legăturii dintre toate în Hristos, puterea lui Hristos, care ţine toate adunate în Logosul creator pe planul cosmic şi readună conştient şi afectuos pe cei ce cred în Logosul întrupat şi înviat, realizând comuniunea. Duhul Sfânt ţine în dialog conştient pe credincioşi cu Hristos şi întreolaltă. Numai din El se poate restabili dialogul între diferite Biserici despărţite.
În structura sacramentală a Bisericii se dă o expresie conştientă sau se redescoperă structura sacramentală a cosmosului. Lumea nu are sens decât înţeleasă ca dar al lui Dumnezeu către oameni. Universul e via dăruită oamenilor de Dumnezeu. „Universul a fost creat pentru noi şi nu noi pentru univers”, spune Sfântul Ioan Gură de Aur (Omilia XVIII la Romani). Totul e dar al lui Dumnezeu către om, semn al iubirii Lui. Prin toate lucrurile ni se certifică şi comunică fluidul iubirii divine, al bunăvoinţei sau harului Său. Deci toate sunt sacramente, precum orice dar pe care ni-l face un semen al nostru e un semn şi purtător al iubirii lui către noi. Dar darul cere să i se răspundă cu dar, ca să se realizeze circuitul iubirii, însă întrucât omul nu poate dărui decât cele ce i-au fost date spre trebuinţă, darul lui e jertfă şi îl oferă cu mulţumire lui Dumnezeu. Darul omului către Dumnezeu e jertfă şi euharistie.
Fiecare om e preot ce aduce euharistia sa lui Dumnezeu, în Hristos sunt concentrate cele mai înalte daruri ale lui Dumnezeu şi cea mai pură euharistie a omului. El este arhiereul cel mai înalt. În lumina Lui înţelegem toată lumea ca dar şi avem puterea de a o oferi lui Dumnezeu ca euharistie pură. Dar, oferind-o lui Dumnezeu ca dar sau ca jertfă, punem pe ea pecetea muncii, a înţelegerii noastre, a duhului nostru de jertfă, să fie transcendere spre Dumnezeu. Cu cât înţelegem mai mult valoarea şi complexitatea acestui dar divin şi-i dezvoltăm virtualităţile, cu atât mai mult înmulţim prin aceasta talanţii ce ni s-au dat, cu atât mai mult Îl lăudăm pe Dumnezeu şi-i facem mai multă bucurie, dovedindu-ne parteneri activi în dialogul iubirii dintre El şi noi. Rodurile ce le aducem lui Dumnezeu sunt o sinteză între darul lui Dumnezeu şi înţelegerea şi munca noastră. Iar oferindu-le lui Dumnezeu, El ni le întoarce din nou încărcate de o nouă binecuvântare, de un nou flux de iubire. Sacramentul divin e urmat de euharistia noastră şi aceasta iarăşi este urmată de sacramentul divin. Şi acest circuit al iubirii creşte necontenit, transformându-ne pe noi şi umanizând sau spiritualizând lumea. Astfel, omul nu se află în faţa lumii ca în faţa unui obiect fără sens, sau cu un sens
pur utilitarist, ci ea este încadrată în raportul personal în continuă dezvoltare dintre om şi Dumnezeu.
Dar, lumea dată omului ca dar trebuie să-şi păstreze acest caracter şi în raportul dintre om şi om. Sfântul Grigore de Nazianz spune: „Să imităm legea cea mai înaltă şi cea dintâi a lui Dumnezeu, care face să plouă peste cei drepţi şi peste cei păcătoşi şi face soarele să răsară tuturor la fel, care le-a dat pe toate comune oamenilor, cinstind egala valoare a firii omeneşti prin egalitatea darului”. Lumea e dată nu numai pentru manifestarea iubirii dintre Dumnezeu şi oameni, ci şi pentru manifestarea iubirii oamenilor întreolaltă. Legătura dintre aceste două iubiri, sau dintre întrebuinţarea lumii ca dar între Dumnezeu şi om şi între om şi om, o arată evlavia ortodoxă prin faptul că orice rod îl aduce un om lui Dumnezeu la biserică, după ce primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu asupra lui, îl consumă nu numai el, ci dăruieşte din el şi celorlalţi oameni, precum orice dar făcut de un credincios unui sărac e considerat ca făcut lui Dumnezeu, conform cuvântului Mântuitorului [Mt. 25, 34-41]. E un fenomen care ar trebui să ia amploare până la generalizarea completă. Faptul că lumea e primită în dar de la Dumnezeu, implică datoria omului de a o face continuu dar semenilor săi. Această întrebuinţare transformă bunurile materiale şi spirituale din ziduri despărţitoare şi din motive de ceartă, de luptă şi de orgoliu, în punţi ale iubirii şi comuniunii, ale catolicităţii. Numai această viziune despre rostul lucrurilor, radical deosebită de cea individualistă, poate rezolva problema socială.
Precum întoarcerea lumii ca dar lui Dumnezeu nu se sfârşeşte niciodată, ci înscrie un progres continuu în dezvoltarea darului şi în creşterea iubirii, aşa nu trebuie să înceteze împlinirea datoriei iubirii faţă de semeni, ci trebuie să crească continuu. Sfântul Ioan Gură de Aur, urmând Marelui Pavel [Rom. 13, 8], declară că datoria iubirii nu încetează niciodată, ci, din ce este mai conştiincios împlinită, din aceea conştiinţa ei creşte mai mult. Dar, prin aceasta, creşte spiritual omul însuşi. Necesitatea de a iubi şi de a fi iubit devine tot mai subtilă şi mai adâncă, din ce sporesc oamenii din punct de vedere spiritual. Iar situaţiile în care omul are trebuinţă de iubire, de ajutor, se înşiră şi se schimbă fără încetare. S-a spus în teologia occidentală că creştinismul patristic nu e preocupat de om şi, de aceea, nici Ortodoxia. Dar nu s-au scris în toată literatura creştină din cele două mii de ani pagini mai patetice despre datoria iubirii faţă de om, despre valoarea omului şi despre ţinta măreaţă spre care e chemat, ca cele scrise de Părinţii capadocieni.
Ei deschid perspectiva unui progres nesfârşit al umanităţii prin creşterea conştiinţei despre datoria iubirii dintre om şi om, despre responsabilitatea omului pentru om. Aceasta e slava spre care e chemat omul, îndumnezeirea lui printr-o umanizare continuă. În considerarea lucrurilor ca bunuri de dăruit şi în simţirea iubirii de om ca o datorie nesfârşită, Ortodoxia întrupează aceleaşi principii sociale maximaliste, pe care le întrupează Evanghelia când ne porunceşte să iubim pe aproapele şi chiar pe duşmani ca pe noi înşine. În aceste principii se concentrează şi se finalizează practic şi existenţial, orizontul infinit deschis de dogmatica creştină.
Viziunea unui progres al umanităţii prin adâncirea conştiinţei despre datoria nesfârşită a iubirii, e sprijinită şi de învăţătura ortodoxă despre energiile divine necreate. Aceasta implică o viziune dinamică a lui Dumnezeu. Dumnezeu îşi pune în evidenţă şi în lucrare, în cursul progresului spiritual al omenirii, alte şi alte energii, pe măsura capacităţii omenirii de a se deschide lor şi de a le fructifica. Dar progresul se face mereu în compasul Învierii lui Hristos şi al învierii noastre în El, pe calea neabătută a interminabilei desăvârşiri din sursa nesfârşită a iubirii lui Hristos. Acestea sunt valorile esenţiale ale Ortodoxiei.
Ortodoxia n-a creat doctrine care să îngusteze mesajul evanghelic la orizontul moral şi social limitat al timpurilor trecute. Ea se deschide celor mai îndrăzneţe din visurile generoase ale omenirii contemporane, fără să încurajeze, totuşi, haosul propus de unele din ele. Ea nu îngustează progresul prin autoritate şi nu încurajează dezordinea individualistă, ci promovează progresul în desăvârşirea infinită a comuniunii.
Învierea lui Hristos este o intrare în viaţa prin excelenţă, nu o revenire la cea dinainte.
Sursa: Pr. Dumitru Stăniloae, Ortodoxie și naționalism, s.l., 2011.